Nu e o brailisma si nici o lozinca ce suprasatureaza facebook-ul. Domn Istrati, se pare ca a fost ancorat in ceva realitate, cel putin ca predecesor al cultului organizational. Nu ne luam lumina din citate sau zicale batrranesti insa nici nu putem ignora ce ne reprezinta. Ne apropiem de sfarsitul unui 2017 presarat cu actiuni sindicale care au hotarat drepturi salariale si spunem noi, au schimbat macazul unor incercari de a fi exclusi din sistemul de aparare. Poate multora, la prima vedere, li se pare ca excluderea se incadreaza la „prea mult” insa nu putem omite faptul ca prin mijloace alternative se pot obtine rezultatele scontate.

Nu un 10% ca majorare a fost relevant, nu un procent al salariului de merit a contat. Important a fost sa ne plasam in zona in care sa nu fim dati la o parte, ca principiu, atunci cand s-au hotarat unele avantaje pentru structuri similare, gen MAI. Iar incercarile in defavoarea noastra s-au tot intamplat desi legislatia in domeniu reglementeaza concret ca nu putem fi exclusi de la deciziile favorabile, cel putin din punct de vedere material. Aspecte care nemultumesc personalul din penitenciare inca sunt intr-o proportie destul de mare. Ca sindicat nu putem sa ne plasam decat in zona in care sa incercam sa le amelioram sau le trecem la capitolul „rezolvate”.

Excluzand tentinda de a ne victimiza, spunem ca multe dintre problemele personalului incercam sa le cuantificam si sa gasim o solutie la acestea. Nu putem fi insa „mafalda” sistemului, neavand rol de coordonare si de decizie. Puterea noastra consta in capacitatea de a ne organiza si actiona cu arme sindicalicesti. Iar armele astea sunt in mana tuturor membrilor de sindicat. Ele trebuiesc intretinute permanent pentru a mentine un nivel ridicat de reactie atunci cand situatia impune. Mai pe scurt, cu cat suntem mai uniti, cu atat scad sansele de infectare a sistemului cu decizii vatamatoare, pentru noi toti.